Sistemul respirator

Nasul, faringele, traheea, bronhiile și plămânii, sistemul respirator în totalitate, furnizează miliardelor de celule ale organismului nostru oxigenul necesar. Sistemul respirator alimentează corpul cu oxigen și îl curăță de gaze toxice ca dioxidul de carbon. Respirația este o funcție vitală a organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar are nevoie de aportul continuu al acestui gaz pentru un număr mare de reacții biochimice. Reacțiile de combustie din interiorul celulelor asigură degradarea alimentelor și producerea de energie.

Aparatul respirator propriu-zis este alcătuit din mai multe structuri. plămânii sunt deserviți de căile aeriene superioare. Aerul inspirat pe gură și nas trece prin faringe și laringe înainte de a pătrunde în trahee, flexibilă și mobilă, lungă de aproximativ de 10 centimetri. În nas, este curățat de particulele de praf mai voluminoase, apoi intră în contact cu peretele traheii. Mucoasa nasului, acoperită de cili, va propulsa mucusul încărcat de praful din aer spre faringe. Aerul apoi coboară apoi spre bronhii, care îl conduc în plămâni.

Fiecare bronhie deservește un plămân. Cele 2 bronhii principale iau naștere la extremitățile inferioare a traheii și se subdivizează apoi în conducte mai mici, bronhiole. Bronhiolele constituie conductele intermediare ale plămânilor și transportă aerul pâna la alveolele pulmonare. La acest nivel aerul ajunge la capilare, la globulele roșii. Oxigenul și gazul carbonic se infiltrează în capilare datorită diferenței de presiune parțială care există între alveola și vasul sanguin. Trecerea se face din compartimentul în care presiunea gazoasă este mai mare spre cel în care aceasta e mai mică. Celulele sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este extras din aer și transportat de sânge la inimă, apoi spre toate țesuturile organismului, unde este consumat de celule. Deșeurile gazoase fac drumul invers, trecând de la globulele roșii la alveole, și sunt eliminate prin fluxul de aer expirat.

Aceste mișcări de inspir și de expir sunt posibile datorită contracției și expansiunii cutiei toracice. Diafragmul, un mușchi curb, foarte subțire, situat sub plămâni, comandă această mișcare cu ajutorul mușchilor intercostali. În timpul unui inspir, diafragma și mușchii intercostali se contractă. Coastele se ridică, în timp ce diafragmul coboară și se aplatizează. Toracele crește ca volum, presiunea sa internă scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior. plămânii se umflă. În expir, mușchii se relaxează, coastele coboară și se apropie, în timp ce diafragma își recapată poziția curbată, cu convexitatea în sus. Cutia toracică își reia volumul inițial, presiunea sa internă crește, iar aerul pe care îl conține este expulzat: plămânii se golesc.

În timpul respirației, plămânii sunt lubrifiați de pleură, o membrană transparentă care îi învelește în întregime. Cele două foițe pleurale produc o secreție seroasă, denumită lichid pleural, care se reduce la frecare.

Fiecare plămân prezintă scizuri care îl împart în lobi. Plămânul stâng are o scizură oblică și una orizontală. Acest al treilea lob face plămânul drept mai voluminos. Plămânul stâng este mai mic, pentru a lăsa loc inimii.

Ritmul respirației este programat de centrii nervoși situați în bulbul rahidian. Influxurile parcurg nervii intercostali și frenici care stimulează diafragmul și mușchii intercostali. Activitatea neuronilor este ciclică, dar constantă. Ea produce 12-18 de respirații pe minut, inspirul și expirul durând în total aproape 5 secunde.

Respirația este un act spontan, complex, ale cărui ritm și amplitudine pot fi modificate de diferite elemente exterioare (boală, alcool, somnifere…) care inhibă neuronii implicați.

Sublevel